Când eram mai tânără, scriam mai ușor. Cuvintele curgeau și eu credeam în adevărul meu.
Acum stau mult și mă gândesc. Mă gândesc la adevărul fiecăruia și nu mă mai avânt așa ușor în scris.
42 de Învieri, toate diferite și asemănătoare în același timp. Aceasta din urmă mai cu sens și cu speranță decât toate celelalte. Speranța Învierii, credința că de fapt nu este un sfârșit, ci o continuare.
O continuare mai plină de sens decât toată viața noastră de aici de pe Pământ; o continuare mai ușoară, nu neapărat în integrare și transformare cât în certitudinea neființei și eternitatea sufletului.
Scria cineva dimineață pe unul din grupurile în care sunt, că o prietenă caută un pui de cățel ca să-l ofere fetiței ei, căreia îi murise cățelușa de curând, în speranța că va îndulci pierderea.
Chiar înainte să citesc mesajul acela îmi admiram câinele și eram recunoscătoare pentru existența lui.
Inițial am empatizat și am gândit la fel, dar câteva minute mai târziu am realizat ca nu este ok. Nu este ok sa acoperi rana, sperând că va dispărea, pentru a scăpa de propriul tău disconfort de a-l vedea pe celălalt că suferă.
Doliul are nevoie să fie trăit, nu acoperit. Doliul nu are o perioadă de timp dată – o zi pentru un cățel, o săptămână pentru o bunică, o lună pentru un părinte, un an pentru un copil. Durerea nu are termen de valabilitate.
Contează însă povestea pe care ți-o spui și o spui și celorlalți.
Ascultam dimineață spark-ul Monicăi Ion despre esența Sărbătorii Paștelui, despre cum Paștele nu este despre sacrificiu ci despre Înălțare; a lăsa o parte din tine să moară(acele judecăți care nu îți mai servesc) pentru a avea ocazia să te înalți spiritual (a-ți ridica nivelul de conștiință).
Povestea mea este că există o continuare, o transformare blândă pe care o putem integra prin iubire. În noi sunt și raiul și iadul, ele nu există în afara noastră. Modul în care noi ne raportăm, judecățile pe care noi le emitem despre un om sau o situație ne duc în iad. Momentele de recunoștință ne duc în rai.
Teoria este ușoară, practica… ne călește în fiecare zi.
Cert este că doar percepția unei pierderi, a unei lipse aduce, prin antiteză valoare vieții. În ce mă privește, am avut nevoie de un șoc pentru a-mi aduce aminte să mă bucur de viață, nu doar să trăiesc, respirând.
La un moment dat, fiecare dintre noi are parte de un șoc de la viață: un accident sau o boală gravă a noastră sau a celor dragi, pierderea unei ființe iubite, experiențe la limita morții care ne aduc pe mijlocul drumului când avem tendința să ieșim în decor. Uneori pendulăm dintr-o parte în alta, alteori ne redresăm pentru tot restul drumului sau doar pentru o perioadă.
Trecerea din lumea materială în lumea nevăzută are nevoie de pregătire psihologică și sufletească, comparativă cu alergatul la un maraton.
Dacă ziua și ora maratonului le ști, îți poți face un plan să te pregătești și te antrenezi constant pentru a face față (nu neapărat pentru a-l câștiga). Ei bine, momentul de trecere dintr-o lume în cealaltă nu ni-l cunoaștem chiar dacă la un moment dat îl putem simți. Și atunci este nevoie de un antrenament constant, continuu, asumat pentru a face față acelui moment și nu doar atât, ci pentru a contribui la liniștea celor dragi care știu că suntem pregătiți și capabili să facem față acestei treceri.
În momentul în care te antrenezi, se reduce riscul pendulării, iar redresarea se face mai ușor. Un exemplu bun sunt bolnavii de cancer care – unii reușesc să depășească boala și să ajungă la o vârstă înaintată, – iar alții se confruntă cu revenirea bolii, poate chiar mai agresivă, care nu le mai lasă șansa la viață.
Îmi spunea fii-miu în seara asta, la cei 6 anișori ai lui, că abia așteaptă să vină Paștele. L-am întrebat de ce?
Ca să mănânce și să primescă cadouri și să ne distrăm. Și l-am întrebat – oare nu ai primit cadouri până acum, nu ai mâncat, nu ne-am distrat până acum cu sau fără ocazie? A răspuns “ba da”. I-am povestit atunci că sărbătoarea nu este despre lucrurile lumești, ci despre binecuvântarea de a fi și a fi împreună. Nu este nevoie să zorim timpul să treacă ca sa mai vină o ocazie să petrecem, ci să fim recunoscători pentru fiecare clipă pe care o petrecem (oricum ar fi ea).
Despre diferența dintre credință și religie, altă dată…
Sărbători binecuvântate cu lumină în suflet!
