Când a trebuit să aleg o siglă pentru site, m-am identificat destul de repede cu filosofia Ensō. Aveam background-ul desenării simbolurilor din alte practici spirituale, manifestam o inclinatie spre minimalism, iar conceptul după care ne ghidăm în Bowen este “mai puțin e mai bine”.  Te invit să descoperi și de ce nu, să te lași inspirat de filosofia ensō.

Ο

Ensō este un termen japonez care înseamnă „cerc” și este un simbol profund în practica zen. În arta Zen, un ensō este cercul desenat de mână dintr-o singură mișcare sau în două mișcări spontane ale pensulei, exprimând mintea Zen, care este asociată cu iluminarea, vidul, libertatea și starea de no-mind (fără atașament asupra vreunui gând în mod special. Lași gândurile să vină și să plece).

Ensō simbolizează iluminarea absolută, forța, eleganța, universul (Dharmadhatu) și “mu” (vidul). Este caracterizat printr-un minimalism influențat de filozofia budistă Zen și de estetica japoneză.

Desenarea unui ensō este o practică creativ-disciplinată a picturii japoneze cu cerneală, sumi-e. Tehnicile și uneltele folosite sunt aceleași ca în caligrafia japoneză tradițională: se utilizează o pensulă de cerneală pentru a aplica tușa pe washi (hârtie japoneză subțire).

Cercul poate fi deschis sau închis.

  • Dacă este deschis, el rămâne incomplet, simbolizând mișcarea, dezvoltarea și perfecțiunea tuturor lucrurilor. Practicanții Zen leagă această idee de wabi-sabi, conceptul estetic japonez care apreciază frumusețea imperfecțiunii.
  • Spațiul din interiorul cercului poate reprezenta realizarea vidului (shunyata) sau starea de “no-mind”.

De obicei, un ensō este desenat dintr-o singură mișcare fluidă și expresivă. Dacă este realizat în stilul sōsho (caligrafie cursivă japoneză), mișcarea pensulei este deosebit de rapidă. Odată ce un ensō este desenat, nu se modifică – el reflectă caracterul creatorului său și contextul în care a fost realizat, într-un moment scurt și continuu.

În filozofia ensō, nu există un set rigid de reguli sau dogme. Practicile sunt mai degrabă orientate spre cultivarea unei stări de conștiență și prezență:

  • Meditația Zen (Zazen): Meditația este un instrument fundamental în practica ENSO. Zazen este o formă de meditație profundă care ajută la calmarea minții și la atingerea unei stări de claritate interioară. Aceasta este o practică de auto-observare, în care se renunță la gânduri și se rămâne în prezent, în conștiența pură.
  • Arta de a desena ensō: Una dintre cele mai frumoase și vizibile forme de practică a filozofiei ensō este desenarea cercului ensō. Acest act simbolizează iluminarea și, de asemenea, manifestă procesul de auto-exprimare. Desenul unui ensō este realizat într-un mod natural, fără intenția de a crea ceva perfect, reflectând ideea de imperfecțiune și flux.
  • Practicile de mindfulness: Filosofia ensō pune un mare accent pe conștientizarea momentului prezent. Acest principiu este legat de mindfulness, o practică care ajută la cultivarea unei atenții active asupra prezentului, fără a fi copleșiți de trecut sau viitor. În acest context, mindfulness este văzută ca o cale de a atinge echilibrul interior.
  • Ritualuri și ceremonii zen: În cadrul unei comunități zen, ritualurile și ceremoniile pot juca un rol important în adâncirea înțelegerii filozofiei ensō. Acestea sunt adesea folosite pentru a întări legătura dintre individ și univers, pentru a cultiva simțul comuniunii și pentru a încuraja o viață mai conștientă și mai simplă.

Desenarea unui ensō este o practică spirituală care poate fi realizată chiar și zilnic. Această practică, fie că presupune desenarea unui ensō, fie scrierea caligrafiei japoneze pentru autocunoaștere, este cunoscută sub numele de hitsuzendō.

Ensō exemplifică multiplele dimensiuni ale perspectivei și esteticii japoneze wabi-sabi, incluzând:

  • Fukinsei (asimetrie, neregularitate)
  • Kanso (simplitate)
  • Koko (esențial, uzat de timp)
  • Shizen (natural, lipsit de artificialitate)
  • Yūgen (grație subtilă, profunzime misterioasă)
  • Datsuzoku (libertate)
  • Seijaku (liniște interioară)

Principiile filosofiei ensō sunt reprezentate de:

  • Echilibru și Armonie: ensō încurajează căutarea unui echilibru între toate aspectele vieții. Acest principiu se reflectă în modul în care învățăm să gestionăm emoțiile, gândurile și acțiunile noastre, astfel încât să trăim în armonie cu natura și cu cei din jur.
  • Vidul: Vidul este un concept cheie în filosofia budistă și face parte din învățăturile ensō. Ea se referă la ideea că nimic nu există de sine stătător și că toate lucrurile sunt interconectate și în schimbare constantă.
  • Simplitatea: Filosofia ensō promovează simplitatea și claritatea în gândire și acțiune. Aceasta înseamnă a renunța la agitația și complexitatea inutilă din viață și a găsi frumusețea în lucrurile simple și naturale. Enso, ca simbol, este adesea un cerc simplu, fără ornamente, care reflectă ideea de a găsi esența în lucrurile fundamentale.
  • Autocunoaștere: Un alt principiu central al ensō este autocunoașterea. Practicile și învățăturile care fac parte din acest sistem filozofic sunt menite să ajute individul să ajungă la o înțelegere mai profundă a propriei sale naturi. Într-o lume în continuă schimbare, ensō încurajează o călătorie interioară constantă, în care individul învață să se înțeleagă pe sine și să accepte atât lumina, cât și umbra sa.

 

Practici precum desenarea cercului ensō, meditațiile tip mindfulness și alte tipuri de meditații sau practici spirituale(fie ele Zen sau nu) ne susțin să trăim în prezent, să acceptăm imperfecțiunea și să fim în pace cu noi înșine și cu lumea din jur.

Adevărata liniște și iluminare vin din interior și se pot dobândi prin  practică spirituală (de orice fel).

Sursa: wikipedia, chatgpt și experiența personală în desenarea de simboluri spirituale și observarea stării dobândite.

Viața este o artă:

  • Arta de a comunica
  • Arta de a vinde
  • Arta de a asculta
  • Arta de a te echilibra
  • Arta de a mânca
  • Arta de a crește copii
  • Arta de a te face plăcut
  • Arta de a conduce
  • Arta de a curge cu viața

Și lista poate continua.

 

“Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru. Se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).” (Wikipedia)

 

După cum vedem, arta este, în esență, o formă de cunoaștere: a sinelui și a mediului. Cu cât mai sârguincios este observatorul, cu atât mai bun rezultatul.

 

Mindfulness este o formă de observare și autoobservare. Practicat cu regularitate (zilnic, de mai multe ori pe zi, chiar intervale scurte de 1 minut) schimbă percepția asupra mediului, oferă un feedback în timp real asupra stării prezente a observatorului și conduce practicantul spre a deveni maestrul propriei vieți. Căci nu poți schimba ceva ce nu conștientizezi că te dezechilibrează.

 

  1. Primul pas este conștientizarea.
  2. Apoi ieșirea din starea de victimă, când intenția de a schimba ceva este mai puternică decât obiceiurile vechi.
  3. Dimensiunea schimbării. Înțelegerea și acceptarea de a schimba un singur lucru, mic, în comportament. Schimbarea unui aspect “mic” îmi va schimba exponențial percepția și comportamentul, susținându-mă pe termen lung în procesul de transformare.
  4. Perseverența! Minim 21 de zile consecutive, aș merge chiar la 90 de zile consecutive pentru a avea garanția minimă a unui rezultat.
  • Perseverența în a observa.
  • Perseverența în a conștientiza și intenționa schimbarea.
  • Perseverența în a găsi comportamentul dezirabil care poate schimba starea de fapt.
  • Și nu în ultimul rând, perseverența de a aplica schimbarea.

 

Uneori acest proces poate fi copleșitor. E important să apelezi la susținere și ghidaj pe parcursul lui pentru a te asigura că îți atingi obiectivul propus fără să te pierzi/prinzi în vechile obiceiuri care sunt consumatoare de resurse: energie, timp, bani.

Banii cheltuiți pentru a primi susținere din partea unui specialist pot reprezenta o parte mult mai mică decât încercarea de a-i economisi și de a parcurge drumul singur. Este ca și cum alegi să mergi de la Brașov la New York pe jos și înot, în loc să iei mașina și avionul. Fiecare va avea o experiență cu riscurile și cheltuielile aferente, depinde care este scopul.

Care este scopul tău?

Drum bun pe calea vieții! Mă iei în dreapta să te însoțesc?

Când eram mai tânără, scriam mai ușor. Cuvintele curgeau și eu credeam în adevărul meu.

Acum stau mult și mă gândesc. Mă gândesc la adevărul fiecăruia și nu mă mai avânt așa ușor în scris.

42 de Învieri, toate diferite și asemănătoare în același timp. Aceasta din urmă mai cu sens și cu speranță decât toate celelalte. Speranța Învierii, credința că de fapt nu este un sfârșit, ci o continuare.

O continuare mai plină de sens decât toată viața noastră de aici de pe Pământ; o continuare mai ușoară, nu neapărat în integrare și transformare cât în certitudinea neființei și eternitatea sufletului.

Scria cineva dimineață pe unul din grupurile în care sunt, că o prietenă caută un pui de cățel ca să-l ofere fetiței ei, căreia îi murise cățelușa de curând, în speranța că va îndulci pierderea.

Chiar înainte să citesc mesajul acela îmi admiram câinele și eram recunoscătoare pentru existența lui.

Inițial am empatizat și am gândit la fel, dar câteva minute mai târziu am realizat ca nu este ok. Nu este ok sa acoperi rana, sperând că va dispărea, pentru a scăpa de propriul tău disconfort de a-l vedea pe celălalt că suferă.

Doliul are nevoie să fie trăit, nu acoperit. Doliul nu are o perioadă de timp dată – o zi pentru un cățel, o săptămână pentru o bunică, o lună pentru un părinte, un an pentru un copil. Durerea nu are termen de valabilitate.

Contează însă povestea pe care ți-o spui și o spui și celorlalți.

Ascultam dimineață spark-ul Monicăi Ion despre esența Sărbătorii Paștelui, despre cum Paștele nu este despre sacrificiu ci despre Înălțare; a lăsa o parte din tine să moară(acele judecăți care nu îți mai servesc) pentru a avea ocazia să te înalți spiritual (a-ți ridica nivelul de conștiință).

Povestea mea este că există o continuare, o transformare blândă pe care o putem integra prin iubire. În noi sunt și raiul și iadul, ele nu există în afara noastră. Modul în care noi ne raportăm, judecățile pe care noi le emitem despre un om sau o situație ne duc în iad. Momentele de recunoștință ne duc în rai.

Teoria este ușoară, practica… ne călește în fiecare zi.

Cert este că doar percepția unei pierderi, a unei lipse aduce, prin antiteză valoare vieții. În ce mă privește, am avut nevoie de un șoc pentru a-mi aduce aminte să mă bucur de viață, nu doar să trăiesc, respirând.

La un moment dat, fiecare dintre noi are parte de un șoc de la viață: un accident sau o boală gravă a noastră sau a celor dragi, pierderea unei ființe iubite, experiențe la limita morții care ne aduc pe mijlocul drumului când avem tendința să ieșim în decor. Uneori pendulăm dintr-o parte în alta, alteori ne redresăm pentru tot restul drumului sau doar pentru o perioadă.

Trecerea din lumea materială în lumea nevăzută are nevoie de pregătire psihologică și sufletească, comparativă cu alergatul la un maraton.

Dacă ziua și ora maratonului le ști, îți poți face un plan să te pregătești și te antrenezi constant pentru a face față (nu neapărat pentru a-l câștiga). Ei bine, momentul de trecere dintr-o lume în cealaltă nu ni-l cunoaștem chiar dacă la un moment dat îl putem simți. Și atunci este nevoie de un antrenament constant, continuu, asumat pentru a face față acelui moment și nu doar atât, ci pentru a contribui la liniștea celor dragi care știu că suntem pregătiți și capabili să facem față acestei treceri.

În momentul în care te antrenezi, se reduce riscul pendulării, iar redresarea se face mai ușor. Un exemplu bun sunt bolnavii de cancer care – unii reușesc să depășească boala și să ajungă la o vârstă înaintată, – iar alții se confruntă cu revenirea bolii, poate chiar mai agresivă, care nu le mai lasă șansa la viață.

Îmi spunea fii-miu în seara asta, la cei 6 anișori ai lui, că abia așteaptă să vină Paștele. L-am întrebat de ce?

Ca să mănânce și să primescă cadouri și să ne distrăm. Și l-am întrebat – oare nu ai primit cadouri până acum, nu ai mâncat, nu ne-am distrat până acum cu sau fără ocazie? A răspuns “ba da”. I-am povestit atunci că sărbătoarea nu este despre lucrurile lumești, ci despre binecuvântarea de a fi și a fi împreună. Nu este nevoie să zorim timpul să treacă ca sa mai vină o ocazie să petrecem, ci să fim recunoscători pentru fiecare clipă pe care o petrecem (oricum ar fi ea).

Despre diferența dintre credință și religie, altă dată…

Sărbători binecuvântate cu lumină în suflet!

 

sursa imaginii

Jelirea / durerea unei pierderi nu apare doar în legătură cu moartea.

Ea poate apărea pentru orice fel de pierdere /renunțare la:
– o prietenie,
– o relație de orice fel
– mutarea dintr-un oraș
– modul de a gândi,
– un job,
– un faliment, etc.

Fiecare pierdere, mai mică sau mai mare trece prin aceiași pași astfel:

1. Negarea 

“Nu îmi vine să cred! Nu se poate una ca asta! Nu vreau să cred asta!”

Este o reacție normală care reprezintă de fapt modalitatea noastră de a ne apăra împotriva șocului pe care tocmai l-am trăit.

2. Furia

Este acel moment în care conștientizăm ce se întâmplă și reacționăm. Suntem supărați, frustrați, ne înfuriem.

3. Negocierea

Ne aflăm acum în acel moment în care ne punem tot felul de întrebări: Dacă (nu) aș fi făcut… ? Dacă (nu) i-aș fi spus … ? Dacă … ? etc.

Ne învinovățim și ne gândim că poate, cumva, am fi putut preveni dacă acționam altfel.

4. Depresia

Conștientizăm crunta realitate iar stările anterioare de negare și furie sunt înlocuite de tristețe, durere sufletească și chiar depresie. Este o reacție normală, plângem mult sau ne consumăm emoțional.

5. Acceptarea

Această etapă are loc în timp, gradual. Pentru unii e mai ușor, pentru alții foarte dificil. Dar, ușor îți reiei viața, te gândești cu tristețe la pierderea suferită, nu o uiți, însă durerea resimțită devine, treptat, suportabilă.

Trecerea prin acești pași nu este lineară. O persoană poate trai într-o zi acceptare ca a doua zi să se întoarcă la negociere sau furie.
Cu cât mai mare este atașamentul față de varianta ideală, cu atât mai lung este procesul.
Echilibrarea percepției poate scurta durata dar nu poate înlocui procesul.
Și pentru binele superior al oricui trece printr-o pierdere (de orice fel) este important să parcurgă toate etapele, fără să minimizeze importanța ei.

Ia-ți tot timpul de care ai nevoie, dar mergi inainte!

 

Tehnica “letting go” (renunțarea) este un concept care se concentrează pe eliberarea emoțiilor negative/de vibrație joasă, atașamentelor și preocupărilor, pentru a atinge o stare de liniște și echilibru mental și emoțional. Această tehnică este adesea asociată cu practici de meditație și mindfulness și are origini în filosofia budistă și în alte tradiții spirituale și de dezvoltare personală.

Tehnica în forma sa actuală nu este atribuită unui singur individ sau autor. În schimb, aceasta derivă din înțelepciunea și practicile tradițiilor spirituale și filosofice antice, precum budismul, taoismul și alte tradiții orientale. Conceptul de a elibera emoțiile de vibrație joasă și de a renunța la atașamente este prezent în multe dintre aceste tradiții și a fost adaptat și integrat în diferite sisteme de dezvoltare personală și terapie modernă.

De-a lungul timpului, mai mulți autori și practicieni ai dezvoltării personale și ai psihologiei au contribuit la popularizarea și reinterpretarea acestei tehnici în contextul contemporan. Printre aceștia se numără Eckhart Tolle, autorul bestsellerului “Puterea prezentului”, care abordează idei similare despre acceptarea prezentului și eliberarea de atașamentele mentale. Alți autori precum Jack Kornfield și Jon Kabat-Zinn, care sunt cunoscuți pentru munca lor în domeniul meditației și mindfulness-ului, au promovat și ei idei similare despre eliberarea emoțiilor și gândurilor.

Este important să subliniem că tehnica letting go se bazează pe principii și înțelegeri care au evoluat de-a lungul secolelor, iar diversele contribuții ale diferiților autori și practicieni au ajutat la adaptarea și popularizarea acesteia în contextul modern.

 

Iată câteva aspecte esențiale ale tehnicii “letting go”:

 

  1. Conștientizarea și acceptarea: Primul pas în practica letting go este conștientizarea și acceptarea emoțiilor și gândurilor pe care le ai. Acest lucru implică observarea lor fără a le judeca sau a încerca să le suprimi.

 

  1. Detaliile emoțiilor: Identificarea și recunoașterea detaliilor emoțiilor este o parte importantă a procesului de letting go. În loc să suprimi sau să negi emoțiile, este important să le observi și să le recunoști în întregime.

 

  1. Percepția detaliată a emoțiilor: După ce ai identificat emoțiile, poți explora atent percepția și experiența lor în corpul tău. Aceasta implică observarea – unde simți emoțiile în corp și cum se manifestă acestea.

 

  1. Eliberarea și renunțarea: Odată ce ești conștient și accepți emoțiile, poți începe să le eliberezi treptat. Asta înseamnă să le lași să fie, fără să te atașezi de ele sau să încerci să le controlezi. Eliberarea implică o anumită formă de non-rezistență și deschidere față de ceea ce este.

 

  1. Practicarea conștientă: Tehnica letting go presupune practicarea în mod conștient, adică să fi prezent și conștient de emoțiile și gândurile tale în acel moment prezent. Acest lucru poate fi realizat prin meditație, mindfulness sau alte practici care vă ajută să vă concentrați asupra momentului prezent.

 

  1. Persistența și răbdarea: Renunțarea la emoții și gânduri poate fi un proces dificil și uneori consumator de timp. Este important să ai răbdare cu tine și să fi perseverent în practica letting go, știind că schimbările pot fi treptate și că fiecare pas în direcția corectă este valoros.

 

Practica letting go poate aduce numeroase beneficii, inclusiv reducerea stresului, îmbunătățirea stării de spirit și creșterea stimei de sine. Cu toate acestea, este important să înțelegi că letting go nu înseamnă ignorarea sau negarea emoțiilor și gândurilor, ci mai degrabă conștientizarea lor și eliberarea lor într-un mod sănătos și constructiv.

În linii mari, din experiența mea, pot spune ca acestă tehnică se rezumă pe scurt la a sta, fără să rumegi gândurile, cu acea emoție.Dacă este nevoie stai pe un scaun, sau sprijină-te de un perete și simte ce se întâmplă cu corpul tău. Unde simți emoția? Localizeaz-o! În ceea ce mă privește, rana de respingere eu o simt în piept și în brațe.  “Șmecheria” este că, cu cât stai mai des în acea emoție cu atât somatizarea se reduce. Am avut o perioadă în care m-am simțit, des, respinsă de o persoană. La început îmi amorțeau brațele de nu puteam să țin o cană de apă. Acum, când se mai întâmplă să mă simt respinsă, doar mai simt furnicături ușoare.

Dacă este să fugim de ceva în viață, fugim de durere și discomfort. Însă sunt scrieri care arată că nici măcar sinuciderea nu ne poate scuti de suferință pentru că acesta se continuă după moarte, fiind necesar un proces de integrare, poate chiar mai lung și mai dureros decât al celui care viețuiește.

Îmbrățișează durerea , îmbrățișează-te cu iubire și compasiune față de tot ceea ce s-a întâmplat. De schimbat trecutul, nu-l mai poți schimba, DAR îți poți schimba percepția asupra lui.

PS: Nu există o varintă ideală pentru că orice variantă are plusuri și minusuri.

Și asta va trece…

Pe 31 decembrie 2023 începusem să scriu o scrisoare către mine. Nu am terminat-o pentru că aveam o stare profundă de nervozitate și apasare pe care nu mi-o puteam explica atunci. Deși într-un fel primeam informația că ceva se va întâmpla, cu mintea conștientă refuzam total să accept și îndepărtam cu furie, aproape, orice gând îmi trasa altă direcție decât cea pe care eu mi-o doream. Pe 1 ianuarie mi-am trezit părinții șă le fac Bowen. Luni era ziua lor de terapie. În cadrul cursurilor de Bowen am fost preveniți că vom întâmpina rezistență în cadrul familiei. Din fericire ai mei au fost deschiși. Simțeam că fac și eu ceva bun pentru ei. Nu puteam să mă gândesc că era ultima dată când îi atingeam și vedeam.

Scrisoarea era cam așa:

“Draga mea, draga!

Este a treia scrisoare pe anul ăsta, către tine. La mulți ani!

Mă încearcă acum sentimentul de a fi umil/smerit, nu umilința, ci conștiința faptului că nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât alții. Văd cu claritate acest lucru, îl simt prin toți porii. Nu cred că putea fi un sentiment mai bun cu care să închei anul. Mă aduce în pace, în egalitate, în acceptare. Sunt recunoscătoare că am ajuns pe drumul meu. Este un drum frumos care mă motivează să merg înainte. Mă motivează să mă dezvolt, să învăț. Nu am nevoie să fiu împinsă de la spate pentru că pur și simplu în mine s-a pornit angrenajul care mă va duce mai departe cu grijă, răbdare și iubire. Sunt motivată să mă trezesc dimineața să mai pavez cu o piatră drumul meu. Iau câte o piatră din sacul meu cu pietre pe care l-am cărat cu amărăciune pentru că nu știam ce să fac cu el. Acum scot una câte una și o pun pe drumul meu să nu le mai car, ci să le fac utile, să-mi folosească”. Atât. Nu curgea și m-am oprit.

Îmi scriu acum ca un reminder că pietrele pe care le-am primit “cadou” la început de an de la Univers, au menirea nu să fie cărate în spate, ci să-mi folosească. Atunci când te îngrijești de binele celui de lângă tine, nu ai timp să fii depresiv, supărat, trist sau anxios. Viața merge înainte și regretele ce însoțesc trecutul se pot transforma în angrenaje ce ne proiectează către viitor.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la tata cel mai mult este că și-a trăit viața din plin, conform valorilor lui, indiferent de statutul pe care l-a avut. A fost fiu de preot, refugiat din Basarabia. A venit alături de părinții lui într-o căruță cu coviltir. Ziua stăteau în satul în care fuseseră trimiși, noaptea se ascundeau în pădure de frică să nu fie ridicați. Poveștile pe care le-am auzit și la alții cu mers pe jos km întregi, pe orice vreme, doar ca să ajungă la școală, le avea și el. A avut și visul să facă facultatea de geografie, dar pentru că era fiu de preot, nu a avut dreptul. Și atunci a făcut școala tehnică pentru contabili și a ajuns revizor contabil. Indirect, mergând în deplasări prin toată țara, și-a satisfăcut dorința de a călători și de a fi aproape de natura. La 83 de ani, desi avea Parkinson și alte probleme de sănătate, a avut ambiția să urce pe Tâmpa, singur. Adesea mergea pe munte singur. Venea de la serviciu și dădea o fugă pe munte. Nu conta ziua săptămânii. Acolo se încărca și descărca să poată face față vieții.

La mama am admirat reziliența, creativitatea, capacitatea de adaptare și gândirea orientată spre a face rai din ce ai. Dacă tata iubea natura, mama iubea oamenii. Ar fi vrut să se facă învățătoare, însă viața a avut alte planuri pentru ea. Iubea să se facă utilă în slujba și în folosul oamenilor. După ce a ieșit la pensie a îngrijit atât de copii cât și de persoane în vârstă. Desi avea 76 de ani, ea îngrijea de o verișoara de 80+ ani. A croit, croșetat, bibilit casa, hainele, mâncarea. Avea un fel al ei de a acorda atenție și de a înfrumuseța și îmbunătăți locul în care se afla.

Sunt multe de spus despre traumele, fricile, dorințele lor, visele împlinite și neîmplinite. Dar la fel este în oricare altă familie. Fiecare are bagajul său, poveștile sale.

Eu mă consider norocoasă. Am avut norocul să cresc în familia asta și să-i am pe ei părinți. Desi mi-au trebuit aproape 40 de ani să înțeleg și să accept acest lucru, sunt recunoscatoare că am putut să fac pace cu ei, cu rădăcinile mele și moștenirea mea transgeneraționala, înainte să plece ei din această lume. Și atunci revin la sacul meu de pietre moștenite și dobândite în această viața. Nu le mai car în spate. Am început să lucrez la un nou drum pentru viitorul meu și al copiilor mei și simt să-i onorez pentru tot ceea ce au fost și mi-au oferit.

Un sfat dacă vrei să primești, fă-ți un drum bun, nu merge pe drumul altora! Spor la treabă!

Drum bun pe calea vieții!

În general, îmi găsesc inspirația și răspunsurile în oamenii din jurul meu și le sunt recunoscătoare.

Am aflat de curând ce plantă fantastică este bambusul și cât de mult seamănă modul de a fi al anumitor persoane cu modul de creștere al acestuia.

  • Bambusul necesită o perioadă lungă de timp (până la 5 ani de zile) pentru a-și dezvolta rădăcinile înainte de a crește în înălțime.
  • Bambusul este cunoscut pentru flexibilitatea sa în fața vântului puternic.
  • Primii cinci ani din viața unui bambus par a fi marcați de o creștere aparent neglijabilă. Cu toate acestea, în această perioadă de aparentă stagnare, sistemul radicular se extinde și se consolidează.
  • Bambusul crește adesea în medii dificile și rezistă la diverse condiții.
  • După acei cinci ani aparent liniștiți, bambusul începe să crească rapid, atingând înălțimi considerabile într-un timp relativ scurt (poate ajunge la 25m).

Similar cu bambusul, sunt persoane care își “dezvoltă rădăcinile” înainte de a se dezvolta în societate, iar apoi în funcție de mediu au o creștere mai mult sau mai puțin exponențială.

  • În dezvoltarea personală, răbdarea este cheia. Fiecare efort, fiecare lecție învățată, reprezintă o rădăcină adânc înfiptă în solul vieții tale. Ai încredere că procesul are loc în interiorul tău, chiar dacă rezultatele nu sunt imediate.
  • În viața noastră, schimbările sunt inevitabile, iar capacitatea de a te adapta și de a rămâne flexibil este esențială. În loc să te opui vânturilor schimbătoare, învață să le utilizezi pentru a-ți întări convingerile și a-ți dezvolta caracterul.
  • Asemenea bambusului, dezvoltarea ta personală ar putea să nu fie întotdeauna evidentă celor din jurul tău. Învață să te bucuri de fiecare mic progres și să continui să îți cultivi potențialul în liniște.
  • Fiecare obstacol întâlnit reprezintă o oportunitate pentru creștere și învățare. Transformă provocările în trambuline pentru succes și depășește-ți limitele.
  • Asemenea bambusului, eforturile constante și răbdarea în dezvoltarea personală pot conduce la momente de glorie și realizare. Fii pregătit să-ți depășești propriile așteptări și să îți atingi apogeul ascensiunii personale.

 

Inspiră-te din înălțarea liniștită a bambusului și aplică aceste principii în viața ta. Cu răbdare, încredere și perseverență, vei descoperi că ai puterea de a crește și de a te dezvolta într-un mod remarcabil. Fii ca bambusul – puternic, flexibil și mereu în căutarea luminii!

Speranța este un sentiment universal, care transcende culturi și vârste, îmbogățind experiența umană. Noi toți, permanent avem nevoie de ea ca să evoluăm. Dacă nu am avea speranța că ne va fi bine, nu am încerca lucruri noi.

Și atunci cînd un om rămâne blocat într-un anumit stadiu, îi lipsește speranța. Fricile și experiența trecutului pot fi uneori mult prea puternice ca un om să-și găsescă speranța și să acționeze folosindu-se de resursele sale, de experiența sa, schimbând perspectiva.

Un experiment de laborator, denumit “Puterea speranței” , realizat de Dr. Curt Richter, ilustrează capacitatea de adaptare a ființelor vii la mediul înconjurător.

Dr. Curt Richter a fost un biolog și psihiatru american, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul psihologiei și neuroștiinței. Unul dintre cele mai notabile experimente ale sale a fost conceput pentru a investiga rolul speranței în supraviețuirea și rezistența la stres.

Experimentul “The Power of Hope”

În anii 1950, Richter a fost preocupat de un aspect profund al existenței umane – capacitatea de a face față adversităților. Pentru a înțelege mai bine cum un element abstract, precum speranța, ar putea influența rezistența organismului, el a pus bazele unui experiment care avea să devină celebru în domeniul psihologiei comportamentale.

Acesta a efectuat, în laborator,  un studiu cu privire la supraviețuirea șoarecilor, atât domestici cât și sălbatici introduși într-un mediu ostil.  Astfel, în primul experiment, Richter a plasat șoriceii în găleți mari, pe jumătate umplute cu apă. După câteva minute șoarecii renunțau să mai înoate și se înecau. În al doilea experiment, Richter a scos fiecare șoarece din apă, chiar în momentul în care era pe cale să renunțe din cauza extenuării și i-a lăsat să se odihnească pentru câteva momente. După reintroducerea șoarecilor în găleata cu apă, Richter a constatat că șoarecii au continuat să lupte pentru a supraviețui timp de până la 60 de ore, deoarece aceștia acum credeau că, dacă vor continua să depună efort suficient, în cele din urmă vor fi salvați din nou.

Acest experiment a evidențiat puterea psihologică a speranței și modul în care aceasta poate influența viața. Speranța nu numai că a prelungit viața șoarecilor, dar a și redefinit modul în care aceștia au abordat stresul și adversitățile.

Speranța nu este doar un concept abstract, ci o forță motrice care ne poate ghida în momentele dificile. În dezvoltarea personală, cultivarea acestei virtuți poate fi esențială. A ști că există o lumină la capătul tunelului, că există posibilitatea schimbării și a depășirii obstacolelor, poate transforma radical modul în care ne abordăm obiectivele și visurile.

Cum ai acționa dacă ai ști că poți reuși orice ai face?

Am avut de-a lungul vieții multe momente fără speranță. Multe momente în care mă întrebam “și acum ce fac?” nu vedeam ieșirea din situație, ba mai mult, nu credeam că se poate mai bine. Însă de fiecare dată am cerut ajutorul. Și dacă nu l-am găsit la cei apropiați mie, am cerut ajutorul Universului (eu cred în Dumnezeu și m-am rugat Lui). Și nu doar că l-am cerut, dar l-am acceptat, chiar dacă nu a venit sub forma dorită de mine sau de la persoanele de la care eu credeam că trebuie să fie.

Căci aici este o “capcană” a minții și anume, că doar persoanele cunoscute (familia, prietenii) pot și vor să mă ajute. Dacă ne oferă sprijinul o persoană străină, apar întrebări: ce vrea de la mine de mă ajută,  ce interes are? Și bineînțeles: trebuie să-i dau ceva înapoi ca să nu rămân dator/datoare!

Ei bine, uneori nu putem și nu trebuie să dăm înapoi, fix în acel moment,  persoanei care ne ajută. Cum poți să dai dacă nu ai ce?

Înzdrăvenește-te, găsește-ți resursele și apoi caută să oferi  o mână de ajutor celor care cer și au nevoie.

Dar să oferi speranță, chiar și atunci când tu nu o vezi, doar pentru că la un moment dat ai experimentat-o și ști că există, este cea mai mare formă de întrajutorare! În acel moment îți construiești următoarea treaptă.

Tu când ai oferit speranță ultima dată?

Am acceptat la un moment dat să urmez un program de prosperitate (dacă nu mă înșel) pe wassapp. În fiecare zi era o altă temă, din domenii diferite. Întruna din zile a fost trimisă această poveste, al cărei mesaj mi se pare că poate liniști orice moment în care suntem dezechilibrați. Dezechilibrul este dat atât de supărări și durere cât și de entuziasm și bucurie. Oricare dintre aceste stări este de evitat pe termen lung căci și asta va trece …

 Iată povestea:

“Un rege și-a chemat înțeleptii de la curte și le-a zis:

„Urmează să îmi fac un inel foarte frumos. Am unul dintre cele mai bune diamante posibile. Vreau să pun înăuntrul inelului un mesaj care să-mi poată fi de ajutor într-un moment de disperare covârșitoare.
Mesajul trebuie să fie foarte scurt, ca să poată fi ascuns în inel, sub diamant.”

Erau cu toții înțelepti, erau cu toții mari învățati. Ar fi fost capabili să scrie tratate grandioase. Dar să-i dea un mesaj nu mai lung de doua-trei cuvinte, care să-l ajute în momente de disperare cruntă…
S-au gândit, au căutat în cărțile lor dar n-au găsit nimic.

Regele avea un servitor bătrân, care îi era aproape ca un tată – fusese slujitorul tatălui său. Mama regelui murise de timpuriu, iar slujitorul acesta avusese grijă de el, așa că nu era tratat ca un servitor. Regele avea fața de el un imens respect. Bătrânul i-a zis:

„Eu nu sunt un înțelept, nu sunt un învățat, dar știu mesajul – fiindcă nu există decât un singur mesaj. Iar oamenii aceștia nu ți-l pot da; el nu poate fi dat decât de către un mistic; de un om care s-a cunoscut pe sine.
În îndelungata mea viață la palat, mi-a fost dat să întâlnesc tot felul de oameni, iar printre ei am întâlnit odată un mistic. Fusese și el un oaspete al tatălui tău, iar eu am fost cel care s-a ocupat de el. La plecare, în semn de mulțumire pentru serviciile mele, mi-a dat acest mesaj”, și bătrânul i-a scris pe o bucățică de hârtie. L-a împăturit și i-a zis regelui:

„SĂ NU-L CITEȘTI, SĂ-L ȚII ASCUNS ÎN INEL. DESCHIDE-L NUMAI CÂND ORICE ALTCEVA A DAT GREȘ, CÂND NU MAI EXISTĂ CALE DE IEȘIRE.”

Acel moment a venit nu peste multă vreme.

Țara a fost invadată, iar regele și-a pierdut regatul. Fugea pe calul său ca să-și salveze viața, iar dușmanii erau pe urmele lui. El era singur; ei erau mulți. A ajuns într-un loc unde cărarea se termina, deci a ajuns într-un punct mort.
Nu se putea întoarce – ar fi însemnat să dea peste dușman; acesta se apropia, se auzeau copitele cailor. Înainte nu se mai putea duce, iar altă cale nu mai era…

Deodată și-a adus aminte de inel. L-a deschis, a scos hârtia și a găsit acolo un mesaj extraordinar de prețios.
Pe bilet stătea scris atât:

„ȘI ASTA VA TRECE”

O mare tăcere l-a cuprins când a citit aceasta propoziție: „Și asta va trece”

Și a trecut.

Totul trece. Nimic nu dăinuie în lumea aceasta. Dușmanii care îl urmăreau pesemne că s-au rătăcit prin padure, pesemne că au apucat-o pe o alta cărare; încet, tropotul copitelor s-a stins, până nu s-a mai auzit deloc.

Regele le-a fost cum nu se poate mai recunoscător slujitorului și misticului necunoscut. Cuvintele acelea s-au dovedit miraculoase.

A împăturit hârtia, a pus-o la loc in inel, și-a adunat oastea din nou și și-a recucerit regatul. Iar în ziua în care intra victorios în capitala lui, pretutindeni era sărbătoare, muzică, dans – iar el se simțea foarte mândru de el.

Bătrânul era prezent și mergea pe lângă trăsură. El i-a spus regelui: „Acesta este de asemenea un moment potrivit ca să citești mesajul.”

Regele i-a zis: „Ce vrei să spui? Acum sunt victorios, oamenii sărbătoresc. Nu sunt lovit de disperare, nu sunt într-o situație fără ieșire.”

Bătrânul i-a spus: „Ascultă. Misticul mi-a spus așa: Mesajul ăsta nu e numai pentru restriște, el e și pentru ceasurile de veselie. Nu e numai pentru atunci când vei fi înfrânt; e și pentru atunci când ieși victorios – nu doar când ești cel de pe urmă, ci și când ești primul”.

Atunci regele a deschis inelul, a citit mesajul:

„ȘI ASTA VA TRECE”

Și deodată aceeași pace, aceeași tăcere în mijlocul mulțimilor jubilând, celebrând, dansând… dar mândria, egoul dispăruseră.

Totul trece.

Regele l-a rugat pe bătrânul servitor să vina să șadă alături de el în trăsură. L-a întrebat: „Mai e și altceva? Totul trece. Mesajul tău mi-a fost de un ajutor imens”.

 

Bătrânul i-a zis: „Al treilea lucru pe care l-a spus misticul a fost:

ADU-ȚI AMINTE CĂ TOTUL TRECE. DOAR TU RĂMÂI; TU RĂMÂI PURURI CA UN MARTOR

Tu ești realitatea; orice altceva nu e decât un vis. Visele frumoase și coșmarurile se succed pe rând. Dar nu contează dacă e un vis frumos sau un coșmar; ceea ce contează e cel care vede visul. Văzătorul este singura realitate…

Iar cel care vede e întotdeauna prezent, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru; indiferent ce faci sau nu faci, el e acolo. E acolo de secole, de o veșnicie, așteptând ca tu să devii conștient de el…

Adu-ți aminte de el atunci când ai o stare de bine, o euforie; adu-ți  aminte de el când suferi, când ești nefericit. Adu-ți aminte de el în orice context; în orice stare de spirit – adu-ți încontinuu aminte de el.

În curând vei fi capabil să rămâi centrat în el, nu va mai fi nevoie să-ți amintești.

Iar ziua aceea e ziua cea mai mare din viața unui om. În ziua aceea te iluminezi. În ziua aceea te trezești. În ziua aceea Zorba se transforma în Buddha.”.