Când eram mai tânără, scriam mai ușor. Cuvintele curgeau și eu credeam în adevărul meu.

Acum stau mult și mă gândesc. Mă gândesc la adevărul fiecăruia și nu mă mai avânt așa ușor în scris.

42 de Învieri, toate diferite și asemănătoare în același timp. Aceasta din urmă mai cu sens și cu speranță decât toate celelalte. Speranța Învierii, credința că de fapt nu este un sfârșit, ci o continuare.

O continuare mai plină de sens decât toată viața noastră de aici de pe Pământ; o continuare mai ușoară, nu neapărat în integrare și transformare cât în certitudinea neființei și eternitatea sufletului.

Scria cineva dimineață pe unul din grupurile în care sunt, că o prietenă caută un pui de cățel ca să-l ofere fetiței ei, căreia îi murise cățelușa de curând, în speranța că va îndulci pierderea.

Chiar înainte să citesc mesajul acela îmi admiram câinele și eram recunoscătoare pentru existența lui.

Inițial am empatizat și am gândit la fel, dar câteva minute mai târziu am realizat ca nu este ok. Nu este ok sa acoperi rana, sperând că va dispărea, pentru a scăpa de propriul tău disconfort de a-l vedea pe celălalt că suferă.

Doliul are nevoie să fie trăit, nu acoperit. Doliul nu are o perioadă de timp dată – o zi pentru un cățel, o săptămână pentru o bunică, o lună pentru un părinte, un an pentru un copil. Durerea nu are termen de valabilitate.

Contează însă povestea pe care ți-o spui și o spui și celorlalți.

Ascultam dimineață spark-ul Monicăi Ion despre esența Sărbătorii Paștelui, despre cum Paștele nu este despre sacrificiu ci despre Înălțare; a lăsa o parte din tine să moară(acele judecăți care nu îți mai servesc) pentru a avea ocazia să te înalți spiritual (a-ți ridica nivelul de conștiință).

Povestea mea este că există o continuare, o transformare blândă pe care o putem integra prin iubire. În noi sunt și raiul și iadul, ele nu există în afara noastră. Modul în care noi ne raportăm, judecățile pe care noi le emitem despre un om sau o situație ne duc în iad. Momentele de recunoștință ne duc în rai.

Teoria este ușoară, practica… ne călește în fiecare zi.

Cert este că doar percepția unei pierderi, a unei lipse aduce, prin antiteză valoare vieții. În ce mă privește, am avut nevoie de un șoc pentru a-mi aduce aminte să mă bucur de viață, nu doar să trăiesc, respirând.

La un moment dat, fiecare dintre noi are parte de un șoc de la viață: un accident sau o boală gravă a noastră sau a celor dragi, pierderea unei ființe iubite, experiențe la limita morții care ne aduc pe mijlocul drumului când avem tendința să ieșim în decor. Uneori pendulăm dintr-o parte în alta, alteori ne redresăm pentru tot restul drumului sau doar pentru o perioadă.

Trecerea din lumea materială în lumea nevăzută are nevoie de pregătire psihologică și sufletească, comparativă cu alergatul la un maraton.

Dacă ziua și ora maratonului le ști, îți poți face un plan să te pregătești și te antrenezi constant pentru a face față (nu neapărat pentru a-l câștiga). Ei bine, momentul de trecere dintr-o lume în cealaltă nu ni-l cunoaștem chiar dacă la un moment dat îl putem simți. Și atunci este nevoie de un antrenament constant, continuu, asumat pentru a face față acelui moment și nu doar atât, ci pentru a contribui la liniștea celor dragi care știu că suntem pregătiți și capabili să facem față acestei treceri.

În momentul în care te antrenezi, se reduce riscul pendulării, iar redresarea se face mai ușor. Un exemplu bun sunt bolnavii de cancer care – unii reușesc să depășească boala și să ajungă la o vârstă înaintată, – iar alții se confruntă cu revenirea bolii, poate chiar mai agresivă, care nu le mai lasă șansa la viață.

Îmi spunea fii-miu în seara asta, la cei 6 anișori ai lui, că abia așteaptă să vină Paștele. L-am întrebat de ce?

Ca să mănânce și să primescă cadouri și să ne distrăm. Și l-am întrebat – oare nu ai primit cadouri până acum, nu ai mâncat, nu ne-am distrat până acum cu sau fără ocazie? A răspuns “ba da”. I-am povestit atunci că sărbătoarea nu este despre lucrurile lumești, ci despre binecuvântarea de a fi și a fi împreună. Nu este nevoie să zorim timpul să treacă ca sa mai vină o ocazie să petrecem, ci să fim recunoscători pentru fiecare clipă pe care o petrecem (oricum ar fi ea).

Despre diferența dintre credință și religie, altă dată…

Sărbători binecuvântate cu lumină în suflet!

 

sursa imaginii

Pe 31 decembrie 2023 începusem să scriu o scrisoare către mine. Nu am terminat-o pentru că aveam o stare profundă de nervozitate și apasare pe care nu mi-o puteam explica atunci. Deși într-un fel primeam informația că ceva se va întâmpla, cu mintea conștientă refuzam total să accept și îndepărtam cu furie, aproape, orice gând îmi trasa altă direcție decât cea pe care eu mi-o doream. Pe 1 ianuarie mi-am trezit părinții șă le fac Bowen. Luni era ziua lor de terapie. În cadrul cursurilor de Bowen am fost preveniți că vom întâmpina rezistență în cadrul familiei. Din fericire ai mei au fost deschiși. Simțeam că fac și eu ceva bun pentru ei. Nu puteam să mă gândesc că era ultima dată când îi atingeam și vedeam.

Scrisoarea era cam așa:

“Draga mea, draga!

Este a treia scrisoare pe anul ăsta, către tine. La mulți ani!

Mă încearcă acum sentimentul de a fi umil/smerit, nu umilința, ci conștiința faptului că nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât alții. Văd cu claritate acest lucru, îl simt prin toți porii. Nu cred că putea fi un sentiment mai bun cu care să închei anul. Mă aduce în pace, în egalitate, în acceptare. Sunt recunoscătoare că am ajuns pe drumul meu. Este un drum frumos care mă motivează să merg înainte. Mă motivează să mă dezvolt, să învăț. Nu am nevoie să fiu împinsă de la spate pentru că pur și simplu în mine s-a pornit angrenajul care mă va duce mai departe cu grijă, răbdare și iubire. Sunt motivată să mă trezesc dimineața să mai pavez cu o piatră drumul meu. Iau câte o piatră din sacul meu cu pietre pe care l-am cărat cu amărăciune pentru că nu știam ce să fac cu el. Acum scot una câte una și o pun pe drumul meu să nu le mai car, ci să le fac utile, să-mi folosească”. Atât. Nu curgea și m-am oprit.

Îmi scriu acum ca un reminder că pietrele pe care le-am primit “cadou” la început de an de la Univers, au menirea nu să fie cărate în spate, ci să-mi folosească. Atunci când te îngrijești de binele celui de lângă tine, nu ai timp să fii depresiv, supărat, trist sau anxios. Viața merge înainte și regretele ce însoțesc trecutul se pot transforma în angrenaje ce ne proiectează către viitor.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la tata cel mai mult este că și-a trăit viața din plin, conform valorilor lui, indiferent de statutul pe care l-a avut. A fost fiu de preot, refugiat din Basarabia. A venit alături de părinții lui într-o căruță cu coviltir. Ziua stăteau în satul în care fuseseră trimiși, noaptea se ascundeau în pădure de frică să nu fie ridicați. Poveștile pe care le-am auzit și la alții cu mers pe jos km întregi, pe orice vreme, doar ca să ajungă la școală, le avea și el. A avut și visul să facă facultatea de geografie, dar pentru că era fiu de preot, nu a avut dreptul. Și atunci a făcut școala tehnică pentru contabili și a ajuns revizor contabil. Indirect, mergând în deplasări prin toată țara, și-a satisfăcut dorința de a călători și de a fi aproape de natura. La 83 de ani, desi avea Parkinson și alte probleme de sănătate, a avut ambiția să urce pe Tâmpa, singur. Adesea mergea pe munte singur. Venea de la serviciu și dădea o fugă pe munte. Nu conta ziua săptămânii. Acolo se încărca și descărca să poată face față vieții.

La mama am admirat reziliența, creativitatea, capacitatea de adaptare și gândirea orientată spre a face rai din ce ai. Dacă tata iubea natura, mama iubea oamenii. Ar fi vrut să se facă învățătoare, însă viața a avut alte planuri pentru ea. Iubea să se facă utilă în slujba și în folosul oamenilor. După ce a ieșit la pensie a îngrijit atât de copii cât și de persoane în vârstă. Desi avea 76 de ani, ea îngrijea de o verișoara de 80+ ani. A croit, croșetat, bibilit casa, hainele, mâncarea. Avea un fel al ei de a acorda atenție și de a înfrumuseța și îmbunătăți locul în care se afla.

Sunt multe de spus despre traumele, fricile, dorințele lor, visele împlinite și neîmplinite. Dar la fel este în oricare altă familie. Fiecare are bagajul său, poveștile sale.

Eu mă consider norocoasă. Am avut norocul să cresc în familia asta și să-i am pe ei părinți. Desi mi-au trebuit aproape 40 de ani să înțeleg și să accept acest lucru, sunt recunoscatoare că am putut să fac pace cu ei, cu rădăcinile mele și moștenirea mea transgeneraționala, înainte să plece ei din această lume. Și atunci revin la sacul meu de pietre moștenite și dobândite în această viața. Nu le mai car în spate. Am început să lucrez la un nou drum pentru viitorul meu și al copiilor mei și simt să-i onorez pentru tot ceea ce au fost și mi-au oferit.

Un sfat dacă vrei să primești, fă-ți un drum bun, nu merge pe drumul altora! Spor la treabă!

Drum bun pe calea vieții!

Postasem în ultima săptămână din 2023, pe Facebook, despre traumă. Urmărisem în decembrie filmul lui Gabor Mate, “The Wisdom of trauma”,  cu creionul și cu hârtia în fața.

În lecția 1 de la “Cursul de miracole”, de pe 1 ianuarie, reținusem “Trupul acela nu înseamnă nimic”. În lecția 3, de miercuri, deja exersam “Nu înțeleg nimic din ce văd…”.

Pe 12 decembrie terminasem cursul pentru armonizarea relației cu părinții și abordarea traumelor al Monicăi Ion.

Din Theta healing și Prananadi știam de călătoria sufletelor. Știam rugăciunea pentru recuperarea părților de suflet.

Și totuși, în acel prim moment, nimic nu a contat. A fost ca un tsunami.

Eram conștientă că tocmai sufăr o traumă. Știam că o traumă este alcătuită din micro-momente. Mă străduiam să caut în cap acele informații care să mă ajute să depășesc trauma, de dragul faptului că doar ce simt că mi-am găsit misiunea, de dragul copiilor și pentru că așa ar fi vrut și ei.

Eram singură până când am început să mă rog. Rugăciunea mi-a adus liniștea și am început să accesez mai ușor informațiile. Am început să verbalizez mult cu oricine era dispus să mă asculte și putea să ducă chiar și doar puțin. Eram ca o oală sub presiune și trebuia să eliberez presiunea.

Cu un an în urmă, făcusem o cură de detoxifiere în care avusesem și vreo 2 zile cu sare amară. Nu am reușit să țin 2 zile, ci am băut doar pe sfert, însă de atunci știu că sarea amară = magneziu și cana aceea de sare amară, deși mă zapăcise de intestine, îmi vindecase o insomnie de 3 luni. Când mi-am adunat mințile acasă, mi-am adus aminte de magneziu și seara luam câte un pliculeț ca să pot dormi un pic.

După un divorț în 2023 și moartea părinților mei în 2024, plus vreo 2 schimbări de locuință și una de oraș în mai puțin de jumătate de an, am ajuns la 3 concluzii:

  1. Dacă iubești pe cineva (implicit dacă îl respecți), îl lași să plece și te rogi să-i fie mai bine decât îi era cu tine. Și aici vorbesc atât de divorț, despărțire, ruperea unei relații de orice fel (prietenie, rudenie, angajat/angajator, etc) cât și de momentul în care anticipezi doliul și știi că cel de lângă tine își dorește demnitate.
  2. Conform legii universale a cauzei și efectului, “cum faci un lucru, așa le faci pe toate“. Ei bine, pot să vă spun cu mâna pe inimă nu doar că este adevărată, dar se extrapolează și la moarte. Cum este felul tău în viață, se va regăsi și în momentul morții.
  3. Nimic nu este întâmplător.

Partea faină este că poți să-ți schimbi viața schimbând un singur lucru, conștient, în modul de acțiune.

De exemplu, eu mă pornesc greu la… orice. Mă trezesc greu, mă apuc greu de lucru, de gătit, de orice, dar… după ce mă pornesc sunt implicată 100%, indiferent de volumul de muncă și nu doar atât, dar pot duce/susține. Ei bine, dacă aș vrea să fiu mai eficientă în ceea ce privește o activitate, ar fi suficient să îmi schimb modul în care mă trezesc dimineață, de exemplu. Bineînțeles că discutăm de schimbări pe termen lung, asumate.

Pot spune că tot ce am făcut până la finalul anului trecut în materie de dezvoltare personală, mă susține să depășesc momentul și trauma morții părinților mei.

Urmărindu-l pe Gabor Mate, mi-a rămas minte faptul că în boală, în suferință este imposibil să ierarhizezi durerea. “El suferă mai mult decât mine sau eu sufăr mai mult decât tine”. Gradul de sensibilitate, de vulnerabilitate nu se poate măsura nici măcar la aceeași persoană pentru că percepția asupra realității se schimbă mereu.

Și atunci când înțelegi, te cuprinde un sentiment de a fi umil, smerit. Umil (nu umilit) în fața vieții și a fiecărei ființe de pe acest pământ.

Începutul acesta furtunos al anului 2024 mi-a arătat și mai în amănunt cât de prețioasă este viața și relațiile dintre oameni. Sper să țin minte pentru totdeauna, fără alte remindere de genul.

Prețuiți-vă pe voi, relațiile cu cei din jur, munca, casa, sănătatea. Un an prețios, vă doresc!

Târziu în viață, am înțeles că nu este suficient să-mi fie mie bine. Este deosebit de important să le fie bine și celor din jurul meu. Orice zâmbet sau încruntare, orice gest bun sau rău, inevitabil se va întoarce către noi și nu de la aceiași persoană.

Dar vă las în compania unui filmuleț care spune totul. Puteți  înlocui mâncarea cu orice altceva 🙂

Un exemplu personal în care am apelat la întrajutorare este chiar acest site. Eu am oferit terapie și Daniel mi-a oferit expertiza lui în a face site-uri. Win – win!

 

 

 

O zi cu zâmbete, îți doresc!