Gânduri după o lună de la traumă.

Pe 31 decembrie 2023 începusem să scriu o scrisoare către mine. Nu am terminat-o pentru că aveam o stare profundă de nervozitate și apasare pe care nu mi-o puteam explica atunci. Deși într-un fel primeam informația că ceva se va întâmpla, cu mintea conștientă refuzam total să accept și îndepărtam cu furie, aproape, orice gând îmi trasa altă direcție decât cea pe care eu mi-o doream. Pe 1 ianuarie mi-am trezit părinții șă le fac Bowen. Luni era ziua lor de terapie. În cadrul cursurilor de Bowen am fost preveniți că vom întâmpina rezistență în cadrul familiei. Din fericire ai mei au fost deschiși. Simțeam că fac și eu ceva bun pentru ei. Nu puteam să mă gândesc că era ultima dată când îi atingeam și vedeam.

Scrisoarea era cam așa:

“Draga mea, draga!

Este a treia scrisoare pe anul ăsta, către tine. La mulți ani!

Mă încearcă acum sentimentul de a fi umil/smerit, nu umilința, ci conștiința faptului că nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât alții. Văd cu claritate acest lucru, îl simt prin toți porii. Nu cred că putea fi un sentiment mai bun cu care să închei anul. Mă aduce în pace, în egalitate, în acceptare. Sunt recunoscătoare că am ajuns pe drumul meu. Este un drum frumos care mă motivează să merg înainte. Mă motivează să mă dezvolt, să învăț. Nu am nevoie să fiu împinsă de la spate pentru că pur și simplu în mine s-a pornit angrenajul care mă va duce mai departe cu grijă, răbdare și iubire. Sunt motivată să mă trezesc dimineața să mai pavez cu o piatră drumul meu. Iau câte o piatră din sacul meu cu pietre pe care l-am cărat cu amărăciune pentru că nu știam ce să fac cu el. Acum scot una câte una și o pun pe drumul meu să nu le mai car, ci să le fac utile, să-mi folosească”. Atât. Nu curgea și m-am oprit.

Îmi scriu acum ca un reminder că pietrele pe care le-am primit “cadou” la început de an de la Univers, au menirea nu să fie cărate în spate, ci să-mi folosească. Atunci când te îngrijești de binele celui de lângă tine, nu ai timp să fii depresiv, supărat, trist sau anxios. Viața merge înainte și regretele ce însoțesc trecutul se pot transforma în angrenaje ce ne proiectează către viitor.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la tata cel mai mult este că și-a trăit viața din plin, conform valorilor lui, indiferent de statutul pe care l-a avut. A fost fiu de preot, refugiat din Basarabia. A venit alături de părinții lui într-o căruță cu coviltir. Ziua stăteau în satul în care fuseseră trimiși, noaptea se ascundeau în pădure de frică să nu fie ridicați. Poveștile pe care le-am auzit și la alții cu mers pe jos km întregi, pe orice vreme, doar ca să ajungă la școală, le avea și el. A avut și visul să facă facultatea de geografie, dar pentru că era fiu de preot, nu a avut dreptul. Și atunci a făcut școala tehnică pentru contabili și a ajuns revizor contabil. Indirect, mergând în deplasări prin toată țara, și-a satisfăcut dorința de a călători și de a fi aproape de natura. La 83 de ani, desi avea Parkinson și alte probleme de sănătate, a avut ambiția să urce pe Tâmpa, singur. Adesea mergea pe munte singur. Venea de la serviciu și dădea o fugă pe munte. Nu conta ziua săptămânii. Acolo se încărca și descărca să poată face față vieții.

La mama am admirat reziliența, creativitatea, capacitatea de adaptare și gândirea orientată spre a face rai din ce ai. Dacă tata iubea natura, mama iubea oamenii. Ar fi vrut să se facă învățătoare, însă viața a avut alte planuri pentru ea. Iubea să se facă utilă în slujba și în folosul oamenilor. După ce a ieșit la pensie a îngrijit atât de copii cât și de persoane în vârstă. Desi avea 76 de ani, ea îngrijea de o verișoara de 80+ ani. A croit, croșetat, bibilit casa, hainele, mâncarea. Avea un fel al ei de a acorda atenție și de a înfrumuseța și îmbunătăți locul în care se afla.

Sunt multe de spus despre traumele, fricile, dorințele lor, visele împlinite și neîmplinite. Dar la fel este în oricare altă familie. Fiecare are bagajul său, poveștile sale.

Eu mă consider norocoasă. Am avut norocul să cresc în familia asta și să-i am pe ei părinți. Desi mi-au trebuit aproape 40 de ani să înțeleg și să accept acest lucru, sunt recunoscatoare că am putut să fac pace cu ei, cu rădăcinile mele și moștenirea mea transgeneraționala, înainte să plece ei din această lume. Și atunci revin la sacul meu de pietre moștenite și dobândite în această viața. Nu le mai car în spate. Am început să lucrez la un nou drum pentru viitorul meu și al copiilor mei și simt să-i onorez pentru tot ceea ce au fost și mi-au oferit.

Un sfat dacă vrei să primești, fă-ți un drum bun, nu merge pe drumul altora! Spor la treabă!

Drum bun pe calea vieții!