Tag Archive for: dezvoltare personala

Arta de a trăi

Viața este o artă:

  • Arta de a comunica
  • Arta de a vinde
  • Arta de a asculta
  • Arta de a te echilibra
  • Arta de a mânca
  • Arta de a crește copii
  • Arta de a te face plăcut
  • Arta de a conduce
  • Arta de a curge cu viața

Și lista poate continua.

 

“Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru. Se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea artistică).” (Wikipedia)

 

După cum vedem, arta este, în esență, o formă de cunoaștere: a sinelui și a mediului. Cu cât mai sârguincios este observatorul, cu atât mai bun rezultatul.

 

Mindfulness este o formă de observare și autoobservare. Practicat cu regularitate (zilnic, de mai multe ori pe zi, chiar intervale scurte de 1 minut) schimbă percepția asupra mediului, oferă un feedback în timp real asupra stării prezente a observatorului și conduce practicantul spre a deveni maestrul propriei vieți. Căci nu poți schimba ceva ce nu conștientizezi că te dezechilibrează.

 

  1. Primul pas este conștientizarea.
  2. Apoi ieșirea din starea de victimă, când intenția de a schimba ceva este mai puternică decât obiceiurile vechi.
  3. Dimensiunea schimbării. Înțelegerea și acceptarea de a schimba un singur lucru, mic, în comportament. Schimbarea unui aspect “mic” îmi va schimba exponențial percepția și comportamentul, susținându-mă pe termen lung în procesul de transformare.
  4. Perseverența! Minim 21 de zile consecutive, aș merge chiar la 90 de zile consecutive pentru a avea garanția minimă a unui rezultat.
  • Perseverența în a observa.
  • Perseverența în a conștientiza și intenționa schimbarea.
  • Perseverența în a găsi comportamentul dezirabil care poate schimba starea de fapt.
  • Și nu în ultimul rând, perseverența de a aplica schimbarea.

 

Uneori acest proces poate fi copleșitor. E important să apelezi la susținere și ghidaj pe parcursul lui pentru a te asigura că îți atingi obiectivul propus fără să te pierzi/prinzi în vechile obiceiuri care sunt consumatoare de resurse: energie, timp, bani.

Banii cheltuiți pentru a primi susținere din partea unui specialist pot reprezenta o parte mult mai mică decât încercarea de a-i economisi și de a parcurge drumul singur. Este ca și cum alegi să mergi de la Brașov la New York pe jos și înot, în loc să iei mașina și avionul. Fiecare va avea o experiență cu riscurile și cheltuielile aferente, depinde care este scopul.

Care este scopul tău?

Drum bun pe calea vieții! Mă iei în dreapta să te însoțesc?

/0 Comments/by
,

Despre moarte, Înviere, doliu și viață (gânduri)

Când eram mai tânără, scriam mai ușor. Cuvintele curgeau și eu credeam în adevărul meu.

Acum stau mult și mă gândesc. Mă gândesc la adevărul fiecăruia și nu mă mai avânt așa ușor în scris.

42 de Învieri, toate diferite și asemănătoare în același timp. Aceasta din urmă mai cu sens și cu speranță decât toate celelalte. Speranța Învierii, credința că de fapt nu este un sfârșit, ci o continuare.

O continuare mai plină de sens decât toată viața noastră de aici de pe Pământ; o continuare mai ușoară, nu neapărat în integrare și transformare cât în certitudinea neființei și eternitatea sufletului.

Scria cineva dimineață pe unul din grupurile în care sunt, că o prietenă caută un pui de cățel ca să-l ofere fetiței ei, căreia îi murise cățelușa de curând, în speranța că va îndulci pierderea.

Chiar înainte să citesc mesajul acela îmi admiram câinele și eram recunoscătoare pentru existența lui.

Inițial am empatizat și am gândit la fel, dar câteva minute mai târziu am realizat ca nu este ok. Nu este ok sa acoperi rana, sperând că va dispărea, pentru a scăpa de propriul tău disconfort de a-l vedea pe celălalt că suferă.

Doliul are nevoie să fie trăit, nu acoperit. Doliul nu are o perioadă de timp dată – o zi pentru un cățel, o săptămână pentru o bunică, o lună pentru un părinte, un an pentru un copil. Durerea nu are termen de valabilitate.

Contează însă povestea pe care ți-o spui și o spui și celorlalți.

Ascultam dimineață spark-ul Monicăi Ion despre esența Sărbătorii Paștelui, despre cum Paștele nu este despre sacrificiu ci despre Înălțare; a lăsa o parte din tine să moară(acele judecăți care nu îți mai servesc) pentru a avea ocazia să te înalți spiritual (a-ți ridica nivelul de conștiință).

Povestea mea este că există o continuare, o transformare blândă pe care o putem integra prin iubire. În noi sunt și raiul și iadul, ele nu există în afara noastră. Modul în care noi ne raportăm, judecățile pe care noi le emitem despre un om sau o situație ne duc în iad. Momentele de recunoștință ne duc în rai.

Teoria este ușoară, practica… ne călește în fiecare zi.

Cert este că doar percepția unei pierderi, a unei lipse aduce, prin antiteză valoare vieții. În ce mă privește, am avut nevoie de un șoc pentru a-mi aduce aminte să mă bucur de viață, nu doar să trăiesc, respirând.

La un moment dat, fiecare dintre noi are parte de un șoc de la viață: un accident sau o boală gravă a noastră sau a celor dragi, pierderea unei ființe iubite, experiențe la limita morții care ne aduc pe mijlocul drumului când avem tendința să ieșim în decor. Uneori pendulăm dintr-o parte în alta, alteori ne redresăm pentru tot restul drumului sau doar pentru o perioadă.

Trecerea din lumea materială în lumea nevăzută are nevoie de pregătire psihologică și sufletească, comparativă cu alergatul la un maraton.

Dacă ziua și ora maratonului le ști, îți poți face un plan să te pregătești și te antrenezi constant pentru a face față (nu neapărat pentru a-l câștiga). Ei bine, momentul de trecere dintr-o lume în cealaltă nu ni-l cunoaștem chiar dacă la un moment dat îl putem simți. Și atunci este nevoie de un antrenament constant, continuu, asumat pentru a face față acelui moment și nu doar atât, ci pentru a contribui la liniștea celor dragi care știu că suntem pregătiți și capabili să facem față acestei treceri.

În momentul în care te antrenezi, se reduce riscul pendulării, iar redresarea se face mai ușor. Un exemplu bun sunt bolnavii de cancer care – unii reușesc să depășească boala și să ajungă la o vârstă înaintată, – iar alții se confruntă cu revenirea bolii, poate chiar mai agresivă, care nu le mai lasă șansa la viață.

Îmi spunea fii-miu în seara asta, la cei 6 anișori ai lui, că abia așteaptă să vină Paștele. L-am întrebat de ce?

Ca să mănânce și să primescă cadouri și să ne distrăm. Și l-am întrebat – oare nu ai primit cadouri până acum, nu ai mâncat, nu ne-am distrat până acum cu sau fără ocazie? A răspuns “ba da”. I-am povestit atunci că sărbătoarea nu este despre lucrurile lumești, ci despre binecuvântarea de a fi și a fi împreună. Nu este nevoie să zorim timpul să treacă ca sa mai vină o ocazie să petrecem, ci să fim recunoscători pentru fiecare clipă pe care o petrecem (oricum ar fi ea).

Despre diferența dintre credință și religie, altă dată…

Sărbători binecuvântate cu lumină în suflet!

 

sursa imaginii

/0 Comments/by
,

Gânduri după o lună de la traumă.

Pe 31 decembrie 2023 începusem să scriu o scrisoare către mine. Nu am terminat-o pentru că aveam o stare profundă de nervozitate și apasare pe care nu mi-o puteam explica atunci. Deși într-un fel primeam informația că ceva se va întâmpla, cu mintea conștientă refuzam total să accept și îndepărtam cu furie, aproape, orice gând îmi trasa altă direcție decât cea pe care eu mi-o doream. Pe 1 ianuarie mi-am trezit părinții șă le fac Bowen. Luni era ziua lor de terapie. În cadrul cursurilor de Bowen am fost preveniți că vom întâmpina rezistență în cadrul familiei. Din fericire ai mei au fost deschiși. Simțeam că fac și eu ceva bun pentru ei. Nu puteam să mă gândesc că era ultima dată când îi atingeam și vedeam.

Scrisoarea era cam așa:

“Draga mea, draga!

Este a treia scrisoare pe anul ăsta, către tine. La mulți ani!

Mă încearcă acum sentimentul de a fi umil/smerit, nu umilința, ci conștiința faptului că nu sunt nici mai bună, nici mai rea decât alții. Văd cu claritate acest lucru, îl simt prin toți porii. Nu cred că putea fi un sentiment mai bun cu care să închei anul. Mă aduce în pace, în egalitate, în acceptare. Sunt recunoscătoare că am ajuns pe drumul meu. Este un drum frumos care mă motivează să merg înainte. Mă motivează să mă dezvolt, să învăț. Nu am nevoie să fiu împinsă de la spate pentru că pur și simplu în mine s-a pornit angrenajul care mă va duce mai departe cu grijă, răbdare și iubire. Sunt motivată să mă trezesc dimineața să mai pavez cu o piatră drumul meu. Iau câte o piatră din sacul meu cu pietre pe care l-am cărat cu amărăciune pentru că nu știam ce să fac cu el. Acum scot una câte una și o pun pe drumul meu să nu le mai car, ci să le fac utile, să-mi folosească”. Atât. Nu curgea și m-am oprit.

Îmi scriu acum ca un reminder că pietrele pe care le-am primit “cadou” la început de an de la Univers, au menirea nu să fie cărate în spate, ci să-mi folosească. Atunci când te îngrijești de binele celui de lângă tine, nu ai timp să fii depresiv, supărat, trist sau anxios. Viața merge înainte și regretele ce însoțesc trecutul se pot transforma în angrenaje ce ne proiectează către viitor.

Unul dintre lucrurile pe care le-am admirat la tata cel mai mult este că și-a trăit viața din plin, conform valorilor lui, indiferent de statutul pe care l-a avut. A fost fiu de preot, refugiat din Basarabia. A venit alături de părinții lui într-o căruță cu coviltir. Ziua stăteau în satul în care fuseseră trimiși, noaptea se ascundeau în pădure de frică să nu fie ridicați. Poveștile pe care le-am auzit și la alții cu mers pe jos km întregi, pe orice vreme, doar ca să ajungă la școală, le avea și el. A avut și visul să facă facultatea de geografie, dar pentru că era fiu de preot, nu a avut dreptul. Și atunci a făcut școala tehnică pentru contabili și a ajuns revizor contabil. Indirect, mergând în deplasări prin toată țara, și-a satisfăcut dorința de a călători și de a fi aproape de natura. La 83 de ani, desi avea Parkinson și alte probleme de sănătate, a avut ambiția să urce pe Tâmpa, singur. Adesea mergea pe munte singur. Venea de la serviciu și dădea o fugă pe munte. Nu conta ziua săptămânii. Acolo se încărca și descărca să poată face față vieții.

La mama am admirat reziliența, creativitatea, capacitatea de adaptare și gândirea orientată spre a face rai din ce ai. Dacă tata iubea natura, mama iubea oamenii. Ar fi vrut să se facă învățătoare, însă viața a avut alte planuri pentru ea. Iubea să se facă utilă în slujba și în folosul oamenilor. După ce a ieșit la pensie a îngrijit atât de copii cât și de persoane în vârstă. Desi avea 76 de ani, ea îngrijea de o verișoara de 80+ ani. A croit, croșetat, bibilit casa, hainele, mâncarea. Avea un fel al ei de a acorda atenție și de a înfrumuseța și îmbunătăți locul în care se afla.

Sunt multe de spus despre traumele, fricile, dorințele lor, visele împlinite și neîmplinite. Dar la fel este în oricare altă familie. Fiecare are bagajul său, poveștile sale.

Eu mă consider norocoasă. Am avut norocul să cresc în familia asta și să-i am pe ei părinți. Desi mi-au trebuit aproape 40 de ani să înțeleg și să accept acest lucru, sunt recunoscatoare că am putut să fac pace cu ei, cu rădăcinile mele și moștenirea mea transgeneraționala, înainte să plece ei din această lume. Și atunci revin la sacul meu de pietre moștenite și dobândite în această viața. Nu le mai car în spate. Am început să lucrez la un nou drum pentru viitorul meu și al copiilor mei și simt să-i onorez pentru tot ceea ce au fost și mi-au oferit.

Un sfat dacă vrei să primești, fă-ți un drum bun, nu merge pe drumul altora! Spor la treabă!

Drum bun pe calea vieții!

/0 Comments/by

Un an prețios

Postasem în ultima săptămână din 2023, pe Facebook, despre traumă. Urmărisem în decembrie filmul lui Gabor Mate, “The Wisdom of trauma”,  cu creionul și cu hârtia în fața.

În lecția 1 de la “Cursul de miracole”, de pe 1 ianuarie, reținusem “Trupul acela nu înseamnă nimic”. În lecția 3, de miercuri, deja exersam “Nu înțeleg nimic din ce văd…”.

Pe 12 decembrie terminasem cursul pentru armonizarea relației cu părinții și abordarea traumelor al Monicăi Ion.

Din Theta healing și Prananadi știam de călătoria sufletelor. Știam rugăciunea pentru recuperarea părților de suflet.

Și totuși, în acel prim moment, nimic nu a contat. A fost ca un tsunami.

Eram conștientă că tocmai sufăr o traumă. Știam că o traumă este alcătuită din micro-momente. Mă străduiam să caut în cap acele informații care să mă ajute să depășesc trauma, de dragul faptului că doar ce simt că mi-am găsit misiunea, de dragul copiilor și pentru că așa ar fi vrut și ei.

Eram singură până când am început să mă rog. Rugăciunea mi-a adus liniștea și am început să accesez mai ușor informațiile. Am început să verbalizez mult cu oricine era dispus să mă asculte și putea să ducă chiar și doar puțin. Eram ca o oală sub presiune și trebuia să eliberez presiunea.

Cu un an în urmă, făcusem o cură de detoxifiere în care avusesem și vreo 2 zile cu sare amară. Nu am reușit să țin 2 zile, ci am băut doar pe sfert, însă de atunci știu că sarea amară = magneziu și cana aceea de sare amară, deși mă zapăcise de intestine, îmi vindecase o insomnie de 3 luni. Când mi-am adunat mințile acasă, mi-am adus aminte de magneziu și seara luam câte un pliculeț ca să pot dormi un pic.

După un divorț în 2023 și moartea părinților mei în 2024, plus vreo 2 schimbări de locuință și una de oraș în mai puțin de jumătate de an, am ajuns la 3 concluzii:

  1. Dacă iubești pe cineva (implicit dacă îl respecți), îl lași să plece și te rogi să-i fie mai bine decât îi era cu tine. Și aici vorbesc atât de divorț, despărțire, ruperea unei relații de orice fel (prietenie, rudenie, angajat/angajator, etc) cât și de momentul în care anticipezi doliul și știi că cel de lângă tine își dorește demnitate.
  2. Conform legii universale a cauzei și efectului, “cum faci un lucru, așa le faci pe toate“. Ei bine, pot să vă spun cu mâna pe inimă nu doar că este adevărată, dar se extrapolează și la moarte. Cum este felul tău în viață, se va regăsi și în momentul morții.
  3. Nimic nu este întâmplător.

Partea faină este că poți să-ți schimbi viața schimbând un singur lucru, conștient, în modul de acțiune.

De exemplu, eu mă pornesc greu la… orice. Mă trezesc greu, mă apuc greu de lucru, de gătit, de orice, dar… după ce mă pornesc sunt implicată 100%, indiferent de volumul de muncă și nu doar atât, dar pot duce/susține. Ei bine, dacă aș vrea să fiu mai eficientă în ceea ce privește o activitate, ar fi suficient să îmi schimb modul în care mă trezesc dimineață, de exemplu. Bineînțeles că discutăm de schimbări pe termen lung, asumate.

Pot spune că tot ce am făcut până la finalul anului trecut în materie de dezvoltare personală, mă susține să depășesc momentul și trauma morții părinților mei.

Urmărindu-l pe Gabor Mate, mi-a rămas minte faptul că în boală, în suferință este imposibil să ierarhizezi durerea. “El suferă mai mult decât mine sau eu sufăr mai mult decât tine”. Gradul de sensibilitate, de vulnerabilitate nu se poate măsura nici măcar la aceeași persoană pentru că percepția asupra realității se schimbă mereu.

Și atunci când înțelegi, te cuprinde un sentiment de a fi umil, smerit. Umil (nu umilit) în fața vieții și a fiecărei ființe de pe acest pământ.

Începutul acesta furtunos al anului 2024 mi-a arătat și mai în amănunt cât de prețioasă este viața și relațiile dintre oameni. Sper să țin minte pentru totdeauna, fără alte remindere de genul.

Prețuiți-vă pe voi, relațiile cu cei din jur, munca, casa, sănătatea. Un an prețios, vă doresc!

/0 Comments/by

Puterea speranței

Speranța este un sentiment universal, care transcende culturi și vârste, îmbogățind experiența umană. Noi toți, permanent avem nevoie de ea ca să evoluăm. Dacă nu am avea speranța că ne va fi bine, nu am încerca lucruri noi.

Și atunci cînd un om rămâne blocat într-un anumit stadiu, îi lipsește speranța. Fricile și experiența trecutului pot fi uneori mult prea puternice ca un om să-și găsescă speranța și să acționeze folosindu-se de resursele sale, de experiența sa, schimbând perspectiva.

Un experiment de laborator, denumit “Puterea speranței” , realizat de Dr. Curt Richter, ilustrează capacitatea de adaptare a ființelor vii la mediul înconjurător.

Dr. Curt Richter a fost un biolog și psihiatru american, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul psihologiei și neuroștiinței. Unul dintre cele mai notabile experimente ale sale a fost conceput pentru a investiga rolul speranței în supraviețuirea și rezistența la stres.

Experimentul “The Power of Hope”

În anii 1950, Richter a fost preocupat de un aspect profund al existenței umane – capacitatea de a face față adversităților. Pentru a înțelege mai bine cum un element abstract, precum speranța, ar putea influența rezistența organismului, el a pus bazele unui experiment care avea să devină celebru în domeniul psihologiei comportamentale.

Acesta a efectuat, în laborator,  un studiu cu privire la supraviețuirea șoarecilor, atât domestici cât și sălbatici introduși într-un mediu ostil.  Astfel, în primul experiment, Richter a plasat șoriceii în găleți mari, pe jumătate umplute cu apă. După câteva minute șoarecii renunțau să mai înoate și se înecau. În al doilea experiment, Richter a scos fiecare șoarece din apă, chiar în momentul în care era pe cale să renunțe din cauza extenuării și i-a lăsat să se odihnească pentru câteva momente. După reintroducerea șoarecilor în găleata cu apă, Richter a constatat că șoarecii au continuat să lupte pentru a supraviețui timp de până la 60 de ore, deoarece aceștia acum credeau că, dacă vor continua să depună efort suficient, în cele din urmă vor fi salvați din nou.

Acest experiment a evidențiat puterea psihologică a speranței și modul în care aceasta poate influența viața. Speranța nu numai că a prelungit viața șoarecilor, dar a și redefinit modul în care aceștia au abordat stresul și adversitățile.

Speranța nu este doar un concept abstract, ci o forță motrice care ne poate ghida în momentele dificile. În dezvoltarea personală, cultivarea acestei virtuți poate fi esențială. A ști că există o lumină la capătul tunelului, că există posibilitatea schimbării și a depășirii obstacolelor, poate transforma radical modul în care ne abordăm obiectivele și visurile.

Cum ai acționa dacă ai ști că poți reuși orice ai face?

Am avut de-a lungul vieții multe momente fără speranță. Multe momente în care mă întrebam “și acum ce fac?” nu vedeam ieșirea din situație, ba mai mult, nu credeam că se poate mai bine. Însă de fiecare dată am cerut ajutorul. Și dacă nu l-am găsit la cei apropiați mie, am cerut ajutorul Universului (eu cred în Dumnezeu și m-am rugat Lui). Și nu doar că l-am cerut, dar l-am acceptat, chiar dacă nu a venit sub forma dorită de mine sau de la persoanele de la care eu credeam că trebuie să fie.

Căci aici este o “capcană” a minții și anume, că doar persoanele cunoscute (familia, prietenii) pot și vor să mă ajute. Dacă ne oferă sprijinul o persoană străină, apar întrebări: ce vrea de la mine de mă ajută,  ce interes are? Și bineînțeles: trebuie să-i dau ceva înapoi ca să nu rămân dator/datoare!

Ei bine, uneori nu putem și nu trebuie să dăm înapoi, fix în acel moment,  persoanei care ne ajută. Cum poți să dai dacă nu ai ce?

Înzdrăvenește-te, găsește-ți resursele și apoi caută să oferi  o mână de ajutor celor care cer și au nevoie.

Dar să oferi speranță, chiar și atunci când tu nu o vezi, doar pentru că la un moment dat ai experimentat-o și ști că există, este cea mai mare formă de întrajutorare! În acel moment îți construiești următoarea treaptă.

Tu când ai oferit speranță ultima dată?

/0 Comments/by

Întrajutorare

Târziu în viață, am înțeles că nu este suficient să-mi fie mie bine. Este deosebit de important să le fie bine și celor din jurul meu. Orice zâmbet sau încruntare, orice gest bun sau rău, inevitabil se va întoarce către noi și nu de la aceiași persoană.

Dar vă las în compania unui filmuleț care spune totul. Puteți  înlocui mâncarea cu orice altceva 🙂

Un exemplu personal în care am apelat la întrajutorare este chiar acest site. Eu am oferit terapie și Daniel mi-a oferit expertiza lui în a face site-uri. Win – win!

 

 

 

O zi cu zâmbete, îți doresc!

/0 Comments/by

Și asta va trece…

Am acceptat la un moment dat să urmez un program de prosperitate (dacă nu mă înșel) pe wassapp. În fiecare zi era o altă temă, din domenii diferite. Întruna din zile a fost trimisă această poveste, al cărei mesaj mi se pare că poate liniști orice moment în care suntem dezechilibrați. Dezechilibrul este dat atât de supărări și durere cât și de entuziasm și bucurie. Oricare dintre aceste stări este de evitat pe termen lung căci și asta va trece …

 Iată povestea:

“Un rege și-a chemat înțeleptii de la curte și le-a zis:

„Urmează să îmi fac un inel foarte frumos. Am unul dintre cele mai bune diamante posibile. Vreau să pun înăuntrul inelului un mesaj care să-mi poată fi de ajutor într-un moment de disperare covârșitoare.
Mesajul trebuie să fie foarte scurt, ca să poată fi ascuns în inel, sub diamant.”

Erau cu toții înțelepti, erau cu toții mari învățati. Ar fi fost capabili să scrie tratate grandioase. Dar să-i dea un mesaj nu mai lung de doua-trei cuvinte, care să-l ajute în momente de disperare cruntă…
S-au gândit, au căutat în cărțile lor dar n-au găsit nimic.

Regele avea un servitor bătrân, care îi era aproape ca un tată – fusese slujitorul tatălui său. Mama regelui murise de timpuriu, iar slujitorul acesta avusese grijă de el, așa că nu era tratat ca un servitor. Regele avea fața de el un imens respect. Bătrânul i-a zis:

„Eu nu sunt un înțelept, nu sunt un învățat, dar știu mesajul – fiindcă nu există decât un singur mesaj. Iar oamenii aceștia nu ți-l pot da; el nu poate fi dat decât de către un mistic; de un om care s-a cunoscut pe sine.
În îndelungata mea viață la palat, mi-a fost dat să întâlnesc tot felul de oameni, iar printre ei am întâlnit odată un mistic. Fusese și el un oaspete al tatălui tău, iar eu am fost cel care s-a ocupat de el. La plecare, în semn de mulțumire pentru serviciile mele, mi-a dat acest mesaj”, și bătrânul i-a scris pe o bucățică de hârtie. L-a împăturit și i-a zis regelui:

„SĂ NU-L CITEȘTI, SĂ-L ȚII ASCUNS ÎN INEL. DESCHIDE-L NUMAI CÂND ORICE ALTCEVA A DAT GREȘ, CÂND NU MAI EXISTĂ CALE DE IEȘIRE.”

Acel moment a venit nu peste multă vreme.

Țara a fost invadată, iar regele și-a pierdut regatul. Fugea pe calul său ca să-și salveze viața, iar dușmanii erau pe urmele lui. El era singur; ei erau mulți. A ajuns într-un loc unde cărarea se termina, deci a ajuns într-un punct mort.
Nu se putea întoarce – ar fi însemnat să dea peste dușman; acesta se apropia, se auzeau copitele cailor. Înainte nu se mai putea duce, iar altă cale nu mai era…

Deodată și-a adus aminte de inel. L-a deschis, a scos hârtia și a găsit acolo un mesaj extraordinar de prețios.
Pe bilet stătea scris atât:

„ȘI ASTA VA TRECE”

O mare tăcere l-a cuprins când a citit aceasta propoziție: „Și asta va trece”

Și a trecut.

Totul trece. Nimic nu dăinuie în lumea aceasta. Dușmanii care îl urmăreau pesemne că s-au rătăcit prin padure, pesemne că au apucat-o pe o alta cărare; încet, tropotul copitelor s-a stins, până nu s-a mai auzit deloc.

Regele le-a fost cum nu se poate mai recunoscător slujitorului și misticului necunoscut. Cuvintele acelea s-au dovedit miraculoase.

A împăturit hârtia, a pus-o la loc in inel, și-a adunat oastea din nou și și-a recucerit regatul. Iar în ziua în care intra victorios în capitala lui, pretutindeni era sărbătoare, muzică, dans – iar el se simțea foarte mândru de el.

Bătrânul era prezent și mergea pe lângă trăsură. El i-a spus regelui: „Acesta este de asemenea un moment potrivit ca să citești mesajul.”

Regele i-a zis: „Ce vrei să spui? Acum sunt victorios, oamenii sărbătoresc. Nu sunt lovit de disperare, nu sunt într-o situație fără ieșire.”

Bătrânul i-a spus: „Ascultă. Misticul mi-a spus așa: Mesajul ăsta nu e numai pentru restriște, el e și pentru ceasurile de veselie. Nu e numai pentru atunci când vei fi înfrânt; e și pentru atunci când ieși victorios – nu doar când ești cel de pe urmă, ci și când ești primul”.

Atunci regele a deschis inelul, a citit mesajul:

„ȘI ASTA VA TRECE”

Și deodată aceeași pace, aceeași tăcere în mijlocul mulțimilor jubilând, celebrând, dansând… dar mândria, egoul dispăruseră.

Totul trece.

Regele l-a rugat pe bătrânul servitor să vina să șadă alături de el în trăsură. L-a întrebat: „Mai e și altceva? Totul trece. Mesajul tău mi-a fost de un ajutor imens”.

 

Bătrânul i-a zis: „Al treilea lucru pe care l-a spus misticul a fost:

ADU-ȚI AMINTE CĂ TOTUL TRECE. DOAR TU RĂMÂI; TU RĂMÂI PURURI CA UN MARTOR

Tu ești realitatea; orice altceva nu e decât un vis. Visele frumoase și coșmarurile se succed pe rând. Dar nu contează dacă e un vis frumos sau un coșmar; ceea ce contează e cel care vede visul. Văzătorul este singura realitate…

Iar cel care vede e întotdeauna prezent, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru; indiferent ce faci sau nu faci, el e acolo. E acolo de secole, de o veșnicie, așteptând ca tu să devii conștient de el…

Adu-ți aminte de el atunci când ai o stare de bine, o euforie; adu-ți  aminte de el când suferi, când ești nefericit. Adu-ți aminte de el în orice context; în orice stare de spirit – adu-ți încontinuu aminte de el.

În curând vei fi capabil să rămâi centrat în el, nu va mai fi nevoie să-ți amintești.

Iar ziua aceea e ziua cea mai mare din viața unui om. În ziua aceea te iluminezi. În ziua aceea te trezești. În ziua aceea Zorba se transforma în Buddha.”.

 

/0 Comments/by